Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus)

Denumirea latina: Pelecanus onocrotalus

Denumirea in engleza: Great white pelican

Lungime: 140-175 cm

Anvergura: 270-330 cm

Greutate: 10-12 kg

Habitat: Sunt pasari de apa ce prefera lacurile si raurile cu adancimi mici, cum sunt deltele sau zonele de inundatie in care pot prinde pestii cu ciocurile uriase. Pentru cuibarit prefera mici insule sau cocioace din zonele foarte izolate, s-au inregistrat cazuri in care pelicanii si-au abandonat cuiburile cu oua si pui datorita intrarii in rezervatie a unor “birdwatch-eri” locali cu pretentii de operatori de turism.

Cuib: Pelicanul comun practic nu-si construieste un cuib ci calca in picioare vegetatia plaurilor apoi trage cu ciocul in jurul sau resturile de vegetatie formand o margine. Datorita excrementelor acide si a calcatului de catre aceste pasari grele, de 10-12 kg, plaurii se descompun in cativa ani, pelicanii fiind nevoiti sa-si schimbe locul coloniei. De exemplu, dupa informatiile primite de catre cercetatorul Kiss J. Botond, colonia masiva de pelicani comuni din zona protejata Rosca - Buhaiova si-a schimbat locul de trei ori in ultimele trei decenii.

Oua: Femela depune in luna mai 1-3 (mai rar pana la 5) oua lunguiete, de un alb-murdar, pe care ambii parinti le clocesc 35-37 de zile. Cercetatorii se contrazic in privinta numarului oualor si a duratei clocitului, datorita apropierii cuiburilor in cadrul coloniei, care poate provoca usor amestecarea pontelor.

Puii sunt la inceput golasi, cu pielea roz, cu timpul, pielea se innegreste si se acopera cu puf negru. Puii sunt hraniti in primele zile cu peste semidigerat, pe care parintii il scot din stomac. Mai tarziu, cand cresc mai mari, ei isi introduc adanc ciocul in esofagul parintilor, de unde iau pestele ce le este adus. Dupa 3-4 saptamani, parasesc cuibul, fara insa a se indeparta prea mult de acesta. La 60-70 de zile, datorita rezervelor mari de grasime acumulata, puii depasesc greutatea parintilor, avand 13 kg fata de 8-10 kg , cat au parintii. La aceasta varsta, ei sunt apti de zbor. Penajul puilor zburatori este cafeniu inchis, devenind alb, asemenea parintilor, abia din al boilea an de viata.

Hrana: Toate cele opt specii de pelicani de pe Terra sunt aproape exclusiv ihtiofage. Despre cantitatea de hrana zilnica necesara pelicanilor, circula multe informatii eronate, ignorantii vorbind uneori despre ratii de pana la 20 kg! Cantitatea reala, stabilita in urma cercetarilor, este este de 1-2 kg de peste pe zi. Pelicanii se hranesc de regula in apele mici, in scadere, unde se aglomereaza pestii, capturand mai usor exemplarele bolnave de diferite epizotii. Prin indepartarea pestilor bolnavi, impiedica aparitia mortalitatii in masa si descompunerea cadavrelor, contribuind la prevenirea bolilor. In acest sens, exercitand selectia naturala, pelicanii sunt si sanitarii baltii.

Voce: Pelicanii comunica intre ei prin sunete guturale ce seamana a marituri, mormaituri iar unori chiar a latrat de caine (dar mai scurt)

Distributia in Romania: In Romania, la sfarsitul secolului trecut si inceputul acestui secol, ambele specii de pelicani - pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) si pelicanul cret (Pelecanus crispus) - erau inca frecventi, nu numai in Delta Dunarii, ci in toata Dobrogea. Vizitatorii Deltei Dunarii din acele vremuri povesteau despre existenta atator cuiburi, incat relatarile lor par incredibile. Dupa calatoria sa din 1869, austriacul E. Hodek noteaza : “Potrivit calculelor mele aproximative intre Cernavoda si Marea Neagra cuibaresc atat de multi pelicani, incat numarul lor depaseste orice imaginatie umana! In aceasta zona traiesc mai multe milioane de pasari!” In 1874, fratii Sintenis descopereau minunata colonie de pe lacul Cuibeda.

In urmatoarele decenii, numarul pelicanilor a scazut inspaimantator, din cauza pescarilor, care, ingrijorati pentru capturile lor, invinovateau aceste pasari “daunatoare”, dand foc, ani de-a randul, tutror coloniilor intalnite. Din acest masacru, si vanatorii si-au avut partea lor, fiind recompensati, pentru fiecare picior de pelican, cu cate un cartus. Dupa cum povesteste unul dintre cei care, in 1926, a luat parte la o asemenea campanie.

“Am dus opt vanatori cu trei barci in colonie, pentru ca ne-au promis bautura”;- povesteste batranul. “Masacrul a tinut sase ore, si prada a constat in aproximativ 260 de picioare de pui pelican. Vanatorii ar fi dorit sa ia mai multe picioare dar, fiindca se grabeau foarte tare, nici nu mai omorau puii, ci pur si simplu le taiau picioarele, lasandu-i acolo sa moara in chinuri cumplite”.

Renumitul ornitolog roman Ion I. Catuneanu, seful Centralei Ornitologice Romane, a avut o atitudine pozitiva in privinta protectiei pasarilor ihtiofage. In timpul observatiilor sale din 1950, efectuate cu ocazia unei survolari a Deltei Dunarii cu avionul, a descoperit doar o singura colonie de pelicani, cu numai circa 250 de pui. In acelasi an, populatia de pelicani din Delta Dunarii a fost estimata la numai 600 de exemplare.

Actualmente, pelicanii sunt strict protejati in toata Europa. In Romania, din 1955, speciile de pelicani au fost declarate monumente ale naturii, iar coloniile sunt de asemnea protejate, patrunderea in colonii fiind strict interzisa. Protejarea pelicanilor, datorita sensibilitatii acestor pasari fata de factorii perturbanti, este de neconceput fara protectia stricta a coloniilor de cuibarit. Deranjarea coloniilor duce dupa sine parasirea cuiburilor, iar dintr-o eventuala ponta inlocuitoare vor rezulta pui intarziati, care nu vor fi pregatiti pentru migratia de toamna si vor muri inghetati. Insa aceste pasari se pot observa in alte conditii, cand survoleaza Delta, sau la pescuit pe lacurile mari, pe apele complexului Razim-Sinoe etc.

Migratie: Pelicanii sunt pasari migratoare, sosind si plecand in jurul echinoctiului de primavara, respectiv de toamna.
Cartierele lor de iernat sunt in Africa ecuatoriala. Regasirea inelelor aplicate in Romania dovedeste urmarirea unei cai de migratiune de-a lungul coastelor vestice a Marii Negre, prin Bulgaria si Grecia, spre Anatolia si Israel.

Mod de viata: Datorita masurilor de protectie, in prezent, pe teritoriul Deltei Dunarii cuibaresc peste 2500 de perechi de pelicani comuni. In zilele noastre, aici se gaseste cea mai mare populatie de pelicani comuni din Europa precum si cea mai mare colonie din Europa, colonia Rosca - Buhaiova, probabil ultimul loc in care pelicanii mai pot supravietui.
Anii 2006 si 2007 au fost ani foarte buni pentru pelicani deoarece Delta Dunarii a inregistrat un nivel al apei foarte scazut de aici rezultand conditii foarte bune de hrana precum si imposibilitatea de a se intra in colonie. In singura filmare din 2007 din colonia Rosca - Buhaiova, realizata de o televiziune japoneza cu ajutorul unei parapante cu motor s-au putut vedea cca 2000 de cuiburi cu pui. De asemenea in toamnele anilor 2006-2007 pelicanii au iesit la zbor cu foarte multi pui.

Corpul mare, relativ usor, al pelicanilor nu le permite sa se scufunde dupa hrana lor, ei pescuind numai la adancimea la care ajung cu ciocul si cu gatul intins. Specii gregare pescuiesc in grup, pornind dintr-un sir razletit, care se strange in cerc, si, batand din aripi, aglomereaza pestii. Pelicanii care pescuiesc isi invart capul in semicerc, cu ciocul deschis.
Daca un peste ajunge in cioc si le atinge membrana sensibila din interiorul sacului gutural, ciocul se inchide din reflex.
Cei 20-22 l apa cuprinsi in sac sunt indepartati prin scuturarea capului, iar pestele ia drunul lungului esofag, spre stomac.
Puii, de asemenea, sunt hraniti cu pesti, la inceput semidigerati, apoi intregi, pe care ii infuleca din punga parintilor.

Determinare: Pelicanii sunt pasari masive, imposibil de confundat datorita ciocului specific, formei, zborului si coloritului.
Adultii acestei specii au o culoare alb-roz, iar in perioada nuptiala, ambele sexe poseda un ciuf, iar fruntea prezinta o excrescenta vizibila. Remigele - penele lungi ale aripii - sunt negre, ca la berze. Sacul gutural -
instrumentul de pescuit de baza al pelicanilor - este galbui, ca si o portiune de penaj de pe pieptul pasarii.

In zbor formeaza formatii in siruri de V-uri sau formatii mai largi ce include mai multe V-uri. Cand sunt in cautarea hranei pelicanii zboara la mari inaltimi, in grupuri mari ce formeaza o spirala.

Decolarea de pe apa este foarte anevoioasa, pelicanul avand nevoie de o distanta destul de mare pentru a se desprinde de apa. Pleaca dand puternic din aripi si impingandu-se cu ambele picioare pe suprafata apei in salturi marunte.

Singurul cu care putem confunda pelicanul comun este pelicanul cret. Diferentierea este foarte usor de facut in zbor, daca la pelicanul cret partea inferioara a aripilor este complet alba si numai varfurile sunt tivite cu negru, la pelicanul comun remingele sunt negre. La observarea pe apa se pot deosebi pelicanii creti de cei comuni prin culoarea ciocului care este mai galbena la comun, la fel ca si sacul iar la cel cret sacul este rosu (mai ales in perioada de imperechere).

Durata de viata: In natura s-au semnalat exemplare mai batrane de 30 de ani iar in captivitate de peste 50 ani.

This entry was posted on Saturday, September 13th, 2008 and is filed under Pasarile din Romania. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.

4 Responses to “Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus)”

Trackbacks

1. Fotografie de natura
2. Fotografie de natura
3. Descopera Delta Dunarii | FotoDelta
4. FotoDelta » Descopera Delta Dunarii – 2010

RSS Subscription